Primarul Capitalei, Ciprian Ciucu, a declanșat o adevărată bătălie împotriva graffiti-ului, catalogând desenele pe pereți drept o „boală” a orașului și lansând oficial „războiul graffiti”. Prin această declarație, edilul urmărește să mobilizeze intervenții rapide în vederea curățării fațadelor afectate, percepția fiind că aceste intervenții ar fi singura soluție pentru obținerea unui București mai „curat”. Însă, în comunitatea artiștilor urbani, această strategie provoacă reacții aprinse, atrăgând atenția asupra faptului că fenomenul este mult mai complex decât o simplă problemă de curățenie.
Graffiti-ul, un simptom, nu o boală
Primul și cel mai critic contestatar al etichetei de „boală” este Robert Obert, producătorul filmului documentar „De ce scriu ăștia pe pereți?”. El explică: „Formularea nu este cea mai fericită, intuiesc că vrea să ne transmită că este o urgență subiectul. Graffiti-ul, însă, nu este o boală, este un simptom al unui sistem disfuncțional și dezorganizat”. Artistul afirmă că în București există probleme mai profunde, legate de lipsa unei culturi a dialogului și de dezinteresul instituțiilor pentru aspectele sociale și civice, iar intervențiile vizuale pe pereți sunt doar reacții spontane la aceste neajunsuri.
Pe aceeași lungime de undă se află Cage, coordonatorul Sweet Damage Crew, care subliniază că eliminarea graffiti-ului este imposibilă în forma sa naturală: „Nu poți eradica prin forța cel mai mare fenomen artistic al ultimilor 60 de ani. Graffiti-ul este o formă de rebeliune, un act de răzvrătire, și nu poate fi controlat complet. Îl poți ignora sau înțelege și integra în spațiul urban, dar isteria de a-l combate atractiv prin sancțiuni dure sau legi restrictive este o eroare”.
Lucrările artiștilor urbani, fie că sunt graffiti sau artă stradală, nu pot fi tratate uniform. Diferența fundamentală, explică El Khao, cunoscut pentru mozaicurile sale, constă în intenție. „Graffiti-ul este adesea un gest rapid, spontan, în timp ce arta stradală presupune o pregătire și o relație cu arhitectura și cu comunitatea. Este o abordare gândită, nu doar o mâzgălitură ordinară”, punctează artistul, adăugând că lipsa de înțelegere și de cultură vizuală contribuie la clasificarea unor intervenții artistice bine planificate tot ca vandalism.
Politica de sancțiuni versus dialogul comunitar
De partea cealaltă, autoritățile insistă pe necesitatea unor măsuri ferme. Discuțiile despre gestionarea graffiti-ului s-au concentrat însă mai ales asupra unor aspecte legale și birocratice, ignorând aproape în totalitate valoarea culturală a artei urbane. Robert Obert atrage atenția: „Spațiul public ne aparține tuturor și există o negociere constantă în legătură cu asta. Un cadru legal clar este necesar, dar birocrația și lipsa de specializare pot împiedica implementarea unor proiecte valoroase care ar putea îmbogăți imaginea orașului”.
Activistul El Khao afirmă că a fi permisiv nu înseamnă a încuraja vandalismul, ci a permite expresia artistică, chiar și atunci când legislația nu este explicită. În opinia sa, soluția nu stă în „legi dure” sau în încercări de control total, ci în educație și dialog. În același timp, Cage remarcă faptul că în anumite zone ale orașului deja există colaborări între artiști și autorități, dar fenomenul, prin natura sa, va rămâne întotdeauna parțial ilegal.
Pericolul generalizării și a provocărilor la nivel civic
Un punct important adus în discuție de artiști este tendința autorităților și a opiniei publice de a trata orice intervenție vizuală din spațiul public ca pe un vandalism, fără a face diferența între arta autorizată și graffiti-ul spontan, uneori ilegal. Wanda Hutira, specializată în picturi murale, explică: „E o problemă atunci când nu se înțelege această diferențiere. Orașul riscă să fie tratat doar ca un spațiu de control, fără a fi înțeles în profunzime”.
Primarul Ciprian Ciucu a reacționat vulgar, comparând discuțiile legate de graffiti cu zidul Berlinului, sugerând că libertatea de exprimare ar trebui să fie strict controlată. Întrebat de o fotografie a zidului Berlinului, care marchează diferența dintre control și libertate, a răspuns: „Discuția nu e despre libertate, ci despre fapte concrete”. O poziție ce ridică semne de întrebare asupra viziunii sale despre artă și exprimare civică.
În concluzie, artiștii, însăși forța creativă a fenomenului, consideră că o abordare superficială, bazată doar pe sancțiuni, nu va rezolva adevărata problemă. Ei pledează pentru o strategie bazată pe înțelegere, educație și o lege clară, care să permită cadrul pentru expresie artistică, păstrând în același timp integritatea spațiului public.
Întrebările legate de gestionearea graffiti-ului persistă, dar clarificarea și înțelegera profundă a fenomenului sunt pășești esențiale pentru ca Bucureștiul să nu se transforme într-un oraș doar de control, ci și de cultura și libertate artistică. În timp ce urgența unei acțiuni rapide rămâne, specialistii și artiștii atrag atenția că războiul declanșat nu poate fi câștigat doar cu măsuri de strictă aplicare, ci și cu răbdare, educație și dialog.
Sursa: Buletin.de
