Voyager 1, sondă lansată în 1977, se află la o distanță ce necesită o zi‑lumină pentru a primi mesaje. La 26 de miliarde de kilometri, răspunsurile se întârzie două zile, provocând noi provocări pentru NASA.
Voyager 1: o călătorie de aproape jumătate de secol
În 5 septembrie 1977, Voyager 1 a pornit de la Kennedy Space Center spre Jupiter și Saturn. După trecerea pe lângă Saturn, traiectoria a fost deviată spre exteriorul sistemului solar.
Voyager 1 și frații săi, Voyager 2, se află dincolo de heliosferă, în spațiu interstelar. Instrumentele active măsoară câmpuri magnetice, plasmă și radiații cosmice, furnizând date unice.
Comunicare la marginea posibilului
Semnalele Voyager 1 ajung pe Pământ cu viteza de 160 biți pe secundă, echivalentul unui dial‑up. Pentru recepție se folosesc mai multe antene de 70 de metri ale Deep Space Network.
Generatorul radioizotopic al Voyager 1 își diminuează puterea, forțând oprirea treptată a instrumentelor. Menținerea temperaturii și orientarea antenei rămân priorități pentru a păstra comunicarea.
- MAG – magnetometru, înregistrează câmpul magnetic interstelar.
- PWS – sistem de unde de plasmă, detectează densitatea plasma.
- RSW – știință radio și plasmă, monitorizează radiațiile cosmice.
Echipă și viitorul misiunii
Echipa Voyager 1 combină ingineri de peste 80 de ani cu cercetători tineri, menținând operațiunile în viață. Până în 2027, doar câteva instrumente vor mai funcționa, transformând sonda într-un post de observație.
Voyager 1 continuă să furnizeze date despre limitele sistemului solar, demonstrând durabilitatea tehnologiilor spațiale. Monitorizarea evoluției misiunii rămâne esențială pentru înțelegerea spațiului interstelar.
