Europa, în fața unei dezinteresări istorice pentru dezvoltarea capabilităților spațiale proprii, se confruntă acum cu o realitate dureroasă: lipsa unei strategii coerente și a investițiilor constante în acest domeniu vital pentru securitatea și economia continentului. Într-un climat geopolitic tot mai tensionat, spațiul devine un teatru esențial pentru operațiuni de intelligence, supraveghere și comunicații securizate, însă Europa riscă să fie baltă pe tabla de șah globală, cu un deficit semnificativ în „apărarea activă în spațiu”.
PE fundalul acestei vulnerabilități se află, după cum explică Michael Schöllhorn, CEO-ul Airbus Defence and Space, o serie de greșeli fundamentale legate de abordare și de alocarea resurselor. Una dintre principalele cauze ale stagnării europene în domeniul spațial o reprezintă lipsa unor investiții susținute și o subestimare a importanței strategice a infrastructurii orbitale. În timp ce Statele Unite investesc în mod constant și semnificativ, Europa rămâne în urma, cu bugete mult mai mici și cu programe sporadice, adesea birocratice, care întârzie dezvoltarea propriilor capabilități.
Un exemplu concret al diferenței de abordare îl reprezintă planurile Germaniei, care anunță un buget de 500 de miliarde de euro pentru apărare în următorii ani, din care 35 de miliarde vor fi dedicate tehnologiilor spațiale militare. La nivel european, Comisia Europeană își propune mobilizarea a până la 800 de miliarde de euro până în 2030 pentru întărirea capacităților spațiale, însă impactul acestor finanțări depinde în mare măsură de implementarea și viziunea pe termen lung.
În încercarea de a uni eforturile europene fragmentate, Airbus, Leonardo și Thales au semnat un acord istoric pentru crearea unei mari entități europene în domeniul spațial. Aceasta ar urma să fie un pilon pentru independența tehnologică a continentului și să reducă dependența de giganți mondiali precum Lockheed Martin, SpaceX sau Boeing, care dețin un avantaj deteminant pe piața globală a sateliților militari și civili. Chiar dacă inițiativa reprezintă un pas înainte, experții avertizează că și această soluție, una mult mai coordonată, nu va schimba radical echilibrul de forțe până nu vor fi adoptate strategii integrate și finanțări sustenabile.
Deși pare promițător, liderii europeni continuă să-și îngroape capul în nisip când vine vorba de proiecte ambițioase. Schöllhorn rămâne optimist, dar subliniază că, până la sfârșitul deceniului, Europa poate face un salt cuantic în domeniul capacităților spațiale, cu condiția ca autoritățile să ia decizii clare și să investească efectiv, nu doar să își promoveze planuri vagi și birocratice.
Un exemplu de eșec și de oportunitate ratată în același timp este proiectul IRIS², constelația europeană de sateliți destinată să fie răspunsul european la rețeaua Starlink a lui Elon Musk. Aprobarea pentru IRIS² a venit în 2024, însă următoarea fază de implementare întârzie, iar sateliții europeni nu vor fi operaționali decât în 2029, cu mult în urmă față de Starlink, care deja se află în a treia generație de tehnologii.
Criticile lui Schöllhorn acuză abordarea europeană pentru ambiție excesivă și lipsă de realism. În loc să valorifice și să dezvolte pe baze solide capabilitățile existente, Europa a încercat să facă salturi mari, pierzând timp prețios. Reglementările învechite și birocrația încă persistentă amenință să anuleze orice aspirare de a deveni un jucător de vizează domeniul spațial, în condițiile în care competiția globală cunoaște o accentuare rapidă.
Privind în perspectivă, ultimele evoluții sugerează că Europa trebuie să își clarifice urgent strategia în domeniul spațial, să investească în inovație și să accelereze procesul decizional dacă vrea să nu se lase învinsă de o competiție din ce în ce mai acerbă. În joc nu mai sunt doar sateliții, ci securitatea unui continent tot mai dependent de infrastructura orbitală, precum și poziția sa în noile bătălii globale pentru tehnologie și influență.
