Gest penibl al autorităților universitare: studenților cu doctorat li se taie sporul în timp ce rectorii aprobă măsuri ce dezavantajează propria instituție
O situație fără precedent a apărut în învățământul universitar românesc, unde paradoxul pare să devină regula de aur. În timp ce o serie de decizii și măsuri administrative afectează în mod direct cadrele didactice cu titlul de doctor, rectorii par să accepte sau chiar să promoveze acțiuni ce subminează propriul sistem de învățământ superior. Cel mai recent exemplu îl reprezintă eliminarea sporului de doctorat pentru unele categorii de angajați, o măsură care a stârnit vii critici din partea specialiștilor și a cadrelor didactice.
Cine taie din drepturile celor cu doctorat?
Șocul a venit după ce s-a circulat informația că anumite universități au decis să reducă sau chiar să elimine sporul de doctorat pentru profesorii și cercetătorii care dețin această acreditare, în condițiile în care aproape întreg sistemul academic părea să accepte această măsură fără prea multe proteste. În unele cazuri, deciziile sunt luate de conducerea universitară cu acceptul rectorilor, creând impresia unei formațiuni de consens în detrimentul interesului academic și al recunoașterii performanței.
Întrebarea care se pune este: când și de ce s-a ajuns ca acei profesori și cercetători care au investit ani de zile în formare, să fie sancționați financiar pentru performanța lor? În condițiile în care sporul de doctorat era menit să răsplătească specializarea suplimentară și experiența, acum se pare că acesta este din ce în ce mai des redus sau eliminat, chiar dacă această decizie vine în contradicție cu principiul valorificării profesionalismului.
Rectorii acceptă și pun în aplicare măsuri împotriva propriului sistem
Cel mai tulburător aspect este, însă, implicarea directă sau pasivă a rectorilor în aceste schimbări. În anumite universități, conducerea a aprobat fără ecou măsuri ce aduc prejudicii propriului mediu academic, precum reducerea sau eliminarea sporului de doctorat, o măsură văzută ca fiind de natură să submineze atracția pentru acțiunile de cercetare și perfecționare profesională.
Este greu de explicat motivul pentru care rectorii, cei care ar trebui să fie apărătorii valorilor sistemului, devin complici sau chiar promotori ai unor măsuri care fragilizează propria comunitate academică. Mulți specialiști semnalează o deviere de la interesele reale ale universităților, dominate uneori de presiuni politice sau financiare, ce au dus la o confuzie între priorități și interese de conjunctură.
Un sistem în derivă sau o strategie?
Criticii acestor măsuri vorbesc despre o criză de valori în învățământul superior și despre o neoliberalizare a sistemului, unde plata performanței este înlocuită cu măsuri cuantificate, uneori injuste și discriminatorii. În același timp, se încearcă justificări prin reducerea cheltuielilor sau înnumărările stricte ale criteriilor de performanță, ignorând valoarea reală a cercetării și a muncii academice.
Însă, pe termen lung, aceste decizii pot avea consecințe grave, precum scăderea calității cercetării, a motivării cadrelor didactice și, implicit, a nivelului de excelență academică în țară. Rădăcina problemei pare să fie o neînțelegere profundă a rolului educației și cercetării în dezvoltarea națională și un abandon al valorilor academice fundamentale.
Ultimele evoluții indică o dorință de a impune măsuri administrative din ce în ce mai dure, dar fără o strategie clară pentru consolidarea și stimularea sistemului universitar. În lipsa unei reevaluări a acestei direcții, riscăm ca sistemul academic românesc să devină un teren de joc pentru interese contingente, în loc de o veritabilă punte către excelența științifică și culturală.
