Conform Economistul.ro: Milioane de euro din Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR) au fost „absorbite”, însă realitatea din spatele cifrelor demonstrează că succesul românesc este mai degrabă o factură plătită la termen, nu un dar necondiționat. Ultimele zile au fost marcate de anunțuri guvernamentale triumfaliste privind fondurile europene, dar o analiză aprofundată dezvăluie o dependență strategică și un preț ascuns pentru autonomia decizională. Spectrul pierderii banilor europeni a devenit un argument recurent, transformat în presiune morală asupra celor responsabili de implementarea proiectelor.
Absorbția, o formalitate costisitoare
Procesul de absorbție a fondurilor europene, în special în cadrul PNRR, este adesea prezentat publicului ca un succes răsunător. În realitate, „absorbția” desemnează momentul în care un proiect este finalizat, verificat și plățile aferente au fost efectuate. Acest lanț de proceduri, de la idee la asfalt, durează în medie șapte ani în România, o mare parte din timp fiind consumată de birocrație, studii de fezabilitate, avize de mediu și licitații. Meritului de a semna o factură ajunsă la scadență îi revine, în mare parte, funcționarilor dedicați, nu politicienilor care apar la inaugurări.
Revizuirea Planului, o realitate dureroasă
România a debutat în 2021 cu un plan PNRR estimat la aproape 29,2 miliarde de euro, împărțit între granturi nerambursabile și împrumuturi. Documentele europene din iulie 2026 indică însă o realitate contabilă diferită: costul planului a scăzut la 20,106 miliarde de euro. Din această sumă, 13,566 miliarde reprezintă contribuție financiară nerambursabilă, în timp ce restul, de până la 6,541 miliarde, va fi rambursat sub formă de împrumut, cu dobândă aferentă. Reducerea componentei de credit poate fi interpretată ca o prudență, dar exprimă, de asemenea, incapacitatea administrației de a duce la bun sfârșit anumite investiții în calendarul impus de Bruxelles.
Prețul deciziilor externe
Mecanismul fondurilor europene, inclusiv PNRR, se aseamănă cu o relație de clientelă, unde resursele vin însoțite de jaloane, ținte și condiționalități stricte. Aceste condiționalități depășesc simpla disciplină bugetară, influențând direct legile interne. Strategia națională pentru conservarea biodiversității, de exemplu, a fost elaborată fără un cadastru forestier complet și fără o evidență clară a stânelor. Orice obiecție este întâmpinată cu amenințarea pierderii unei tranșe de finanțare. Un tratament similar a cunoscut și legea salarizării unitare, transformată dintr-o discuție tehnică într-un test de loialitate față de jaloane semnate de o guvernare anterioară. Niciun alt stat membru nu își vede politica internă dictată cu atâta minuțiozitate din exterior, datorită acceptării docilități românești de a transforma condiționalitățile europene în axiome morale interne.
Peste un miliard de euro au fost alocați dotării unităților de învățământ, în timp ce populația școlară a scăzut. Programul de împăduriri, deși anunțat cu satisfacție pentru depășirea țintei reduse, a abandonat obiectivele inițiale și a lăsat pe drum sute de proprietari. În sănătate, aparatura modernă ajunge adesea într-un cadru instituțional fragil, cu deficit de specialiști și costuri mari de mentenanță. Astfel, se confundă obiectul cumpărat cu serviciul creat, laboratorul școlar cu reforma educațională, iar hectarul plantat cu biruința ecologică, deși pădurea reală se măsoară în decenii. România nu este singurul popor confruntat cu alegerea între resurse și autonomie, dar pare să fie singurul care a transformat această alegere într-un test de credință. Fondurile europene reprezintă un avantaj real, însă condiționalitățile externe limitează libertatea decizională internă. România a preferat confortul dependenței în detrimentul disciplinei construirii propriei capacități, un obicei care va persista mult după ultima tranșă de fonduri.
Sursa: Economistul.ro
