O echipă internațională de oameni de știință a descoperit că apa de pe Lună s-a acumulat, cel mai probabil, lent, de-a lungul a miliarde de ani. Această concluzie a fost publicată în revista Nature Astronomy și vine să ofere o perspectivă nouă asupra modului în care apa a ajuns pe satelitul natural al Pământului.
Cercetătorii, printre care Paul Hayne de la Universitatea Colorado Boulder, au analizat datele obținute în urma mai multor misiuni NASA, precum și alte surse de informații. Studiul a încercat să elucideze misterul legat de prezența apei pe Lună, acumulată sub formă de gheață în craterele întunecate din apropierea Polului Sud lunar.
Apa lunară, misterul deceniilor
Observațiile anterioare au sugerat că apa ar putea exista în cantități considerabile pe Lună, stocată în craterele care nu au văzut niciodată lumina directă a Soarelui. Însă, modul în care această gheață a ajuns acolo a reprezentat o întrebare cheie pentru comunitatea științifică. Noul studiu elimină o posibilitate, anume cea a unui eveniment unic, cum ar fi impactul unei comete gigantice.
Potrivit lui Hayne, cele mai vechi cratere lunare par să dețină cele mai mari cantități de gheață. Această observație sugerează că Luna a acumulat apă într-un mod continuu, pe o perioadă de aproximativ 3-3,5 miliarde de ani.
Apa de pe Lună ar putea reprezenta o resursă valoroasă pentru viitoarele misiuni spațiale. Exploratorii lunari ar putea extrage gheața pentru a obține apă potabilă sau pentru a produce combustibil pentru rachete, prin separarea atomilor de hidrogen și oxigen.
Surse posibile și „capcane reci”
Oamenii de știință au identificat mai multe surse posibile pentru apa de pe Lună. Printre acestea se numără vulcanii din trecutul îndepărtat, care ar fi putut transporta apă, cometele, asteroizii și, de asemenea, vântul solar. Vântul solar conține un flux constant de hidrogen care ar putea interacționa cu suprafața lunară, generând apă.
Indiferent de originea apei, cercetătorii sunt convinși că gheața s-a acumulat în așa-numitele „capcane reci”. Acestea sunt cratere aflate în umbră permanentă, unde temperaturile extrem de scăzute au permis conservarea gheții timp de miliarde de ani.
Pentru a înțelege mai bine modul în care s-a format gheața, echipa de cercetare a analizat istoria geologică a Lunii. S-au folosit date despre temperatura suprafeței lunare și simulări computerizate pentru a estima evoluția craterelor.
Noi instrumente și viitoare observații
Studiul a scos la iveală un detaliu important: cele mai vechi și mai întunecate cratere sunt cele în care se observă cele mai mari cantități de gheață. Craterul Haworth, situat lângă Polul Sud, a fost, de exemplu, în umbră timp de peste 3 miliarde de ani, reprezentând un loc ideal pentru stocarea gheții.
Pentru a obține date mai precise, se preconizează utilizarea unui nou instrument, denumit Lunar Compact Infrared Imaging System (L-CIRiS). Acesta va fi trimis de NASA în apropierea Polului Sud lunar.
Conform cercetătorilor, analiza directă a probelor de pe Lună este esențială pentru a clarifica în totalitate originea apei.
