În anul 1853, tânărul Carol Davila, proaspăt absolvent al Facultății de Medicină din Paris, primea o misiune importantă: șef al serviciului sanitar al armatei țării. Dincolo de această responsabilitate, medicul francez a lăsat o amprentă profundă asupra sistemului medical și a învățământului de profil din România, dar personalitatea sa era una plină de contradicții, așa cum reiese din mărturiile vremii.
Fondatorul învățământului medical românesc
În 1857, Davila, împreună cu Nicolae Kretzulescu, punea bazele Școlii Naționale de Medicină și Farmacie. Această instituție a fost locul unde s-au format primele generații de medici și farmaciști români. Unsprezece ani mai târziu, în 1869, pe temelia acestei școli, se înființa Facultatea de Medicină din București, prima de acest fel din România. Astăzi, Universitatea de Medicină și Farmacie din București îi poartă cu mândrie numele.
Un „țicnit” cu geniu
Portretul lui Carol Davila, așa cum reiese din relatările contemporanilor, este complex. Constantin Argetoianu, apropiat al familiei Davila, îl descria ca pe un om extrem de inteligent, dar cu accese de furie. „Davila a fost desigur un mare organizator, un mare animator, un om de o inteligență aproape genială – dar în același timp, cum se întâmplă des în asemenea cazuri, un țicnit,” scria Argetoianu în memoriile sale.
Se pare că accesele de furie ale lui Davila erau binecunoscute. Argetoianu povestește despre vizitele la familia Davila, unde farfuriile zburau prin casă, iar certurile începeau la fel de repede pe cât se terminau. De la Cotroceni, unde locuia, Davila pleca la muncă însoțit de un cirac cu care se certa de îndată ce urca în trăsură.
Un caracter complex, umbrit de frustrări
Ana Racoviță, cea de-a doua soție a lui Carol Davila, reușea să domolească uneori aceste izbucniri. Cu toate acestea, spre sfârșitul vieții, Davila s-a certat cu mulți dintre prietenii săi, inclusiv cu Ion C. Brătianu și C.A. Rosetti, dar și cu Regele Carol I, din cauza „ingratitudinii omenești”. Argetoianu observa că aceste frustrări, deși l-au măcinat, nu l-au schimbat. „Violențele deveniseră mai rare și fuseseră înlocuite printr-o deșănțată logoree”, nota el. Davila vorbea fără oprire, răspundea la propriile întrebări și nu lăsa pe nimeni să intervină.
Carol Davila a trecut în neființă la 24 august 1884, dar contribuția sa majoră la dezvoltarea României a rămas în istorie.
