Conform Economistul.ro: România, țară bogată în ape, se confruntă cu o realitate dură: o resursă gestionată precar, pe cale să genereze stres hidric. Deși Dunărea traversează țara pe opt sute de kilometri, iar Carpații oferă izvoare nenumărate, statisticile indică un nivel de 1.900 de metri cubi de apă utilizabilă pe locuitor anual, periculos de aproape de pragul de 1.700 de metri cubi stabilit de ONU ca indicator al stresului hidric. Această abundență aparentă ascunde o fragilitate crescândă, accentuată de dependența de fluxurile externe și de deciziile luate în alte zece state riverane.
Dezastrul sistemului de irigații
Unul dintre cele mai elocvente exemple ale acestei neglijențe este sistemul național de irigații. Înainte de 1990, România dispunea de o infrastructură ce acoperea aproximativ 3,2 milioane de hectare, una dintre cele mai extinse din estul Europei. Județul Constanța era un model, cu peste 87% din suprafața agricolă irigată. Trei decenii mai târziu, situația s-a degradat dramatic. Din cele peste trei milioane de hectare amenajate pe hârtie, mai puțin de 10% sunt irigate efectiv anual. Cauza nu este seceta, ci demontarea sistematică a infrastructurii: stații de pompare dezmembrate, conducte furate, dale de beton folosite ca fier vechi. Această „chrematistică regresivă”, cum ar numi-o Aristotel, prioritizează extragerea de valoare imediată din materialul furat în detrimentul unei administrări pe termen lung.
Fluviul internațional și robinetul de acasă
Dunărea rămâne, totuși, un simbol al cooperării. Complexul hidroenergetic Porțile de Fier, construit în comun cu Serbia, demonstrează cum voința politică poate duce la realizări semnificative, chiar și în contexte geopolitice dificile. Astăzi, fluviul este vital pentru energie, transport și irigații, dar continuă să fie un teren de negociere cu celelalte nouă state riverane. Securitatea hidrică a României depinde intrinsec de aceste negocieri privind calitatea apei, debitele minime garantate și navigabilitatea.
Pe plan intern, cea mai dureroasă dimensiune a crizei apei se resimte la nivelul gospodăriilor. În 2024, doar 77,6% din populația României este conectată la sistemul public de apă, sub media europeană de peste 94%. Situația canalizării este și mai gravă, cu doar 60,7% din populație racordată, față de peste 81% în UE. Diferența dintre urban și rural este izbitoare: în timp ce în orașe 99,3% din locuitori au acces la canalizare, la sate procentul scade la 19%. Aproximativ patru milioane de români scot apa din fântână, într-o țară traversată de un fluviu european major. Lipsa apei nu este problema, ci lipsa investiției constante și coerente în infrastructura de distribuție.
Soluții pentru o resursă prețioasă
Transformarea acestui tablou descurajator într-un avantaj administrativ necesită acțiuni concrete. Reabilitarea selectivă a sistemului de irigații, concentrată pe zonele viabile economic, ar putea readuce sub udare zonele sudice și estice, cele mai afectate de secetă. Accelerarea racordării rurale la apă și canalizare, prin utilizarea fondurilor europene, ar putea elimina în mai puțin de un deceniu decalajul uriaș față de mediul urban.
O poziție diplomatică activă pe Dunăre este esențială pentru a apăra interesul hidric național, în timp ce o strategie națională pentru apele subterane, considerate o rezervă strategică, ar trebui să completeze valorificarea apelor minerale și termale. România nu duce lipsă de apă în sens geografic, ci de o administrare eficientă care să trateze fiecare picătură ca pe o resursă finită și prețioasă.
Sursa: Economistul.ro
